Mi-e foarte dor, foarte dor de frumos și de bun. E un dor care doare, doare chiar fizic. Doare până la lacrimi.” – spunea Oana Pellea în minunatul său Jurnal.

Iar acesta este un dor de care nu te vindeci. Dorul de frumos și de bun, dorul de oameni frumoși și buni, de liniște.
Mi-e așa un dor să mă regăsesc în alți oameni, să-i admir, să îmi doresc să-i am prin preajmă. Nu mai înțeleg nimic din nebunia asta zilnică, din fuga noastră fără rost, în care nu ne mai vedem cu adevărat, nu ne ascultăm și nu ne mai simțim cu sufletele. În schimb, ne vânăm unii altora greșelile, ne pedepsim pentru ele și dăm la o parte ce e bun.
Mi-e dor de zile senine, în care te trezești și începi să zâmbești, pentru că ai sentimentul că viața ta e frumoasă și că fiecare zi e unică în felul ei.
Da, scumpă doamnă, mi-e dor de frumos și de bun. Câtă dreptate aveați că ajunge să te și doară dorul ăsta! Câtă dreptate și câtă neputință! De-ar depinde doar de noi…