Pământul

Sunt asfaltul pierdut în timp
din zâmbetele reci de noapte
Încerc să iubesc ploaia, dar ea mă iubeşte pe mine?
Cu ea am învăţat să cad, să mă transform
Să fiu la graniţa dintre realitate şi visare
Să renasc... să alerg prin lume
Să amestec arta cu-n strop de nebunie
Să pictez cu gândul o forţă ascunsa, profundă
Să idolatrizez iarba de cuvinte pierdute
Ce pluteşte sub gândirea mea bolnavă
Să privesc pământul imens de obscuritate
Care mă duce cu gândul că sunt
o virgulă bine plasată într-o frază fără sens
La urma urmei e nebunia mea
O ţin ascunsă sub greutatea minţii
Şi-n fiecare seară îşi face de cap
Aşa rezultă că sunt ca toţi ceilalţi
Doar un om cu multe defecte
căreia nu-i pasă dacă plouă...
E târziu deja... drumul e pierdut
Îmi iau aşadar nebunia... o pun în colţul buzunarului
Şi plec fredonând acelaşi cântesc despre viaţă...