Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de la spital

Epilog:

Nu e fericire mai mare decât a-i face pe alţii fericiţi, în ciuda propriilor noastre probleme. Durerile împărtăşite dor doar pe jumătate, iar fericirea împărtăşită, este dublată. Doar oamenii care-şi dau seama că fericirea înseamnă lucruri ce pot fi cumpărate au sufletul pe deplin împlinit.

Cui îi place să meargă la spital? Nimănui. Poate doar medicilor care ştiu că salvează vieţi în fiecare zi. Poate rudelor care merg să viziteze un nou născut. Dar acestea sunt excepţii care confirmă regula.

În general toţi le evităm. Ne-am dori să nu intrăm pe uşa aia niciodată. Uşa alba, care scârţâie şi se aude din partea cealaltă a coridorului şi în spatele căreia e o altă lume. O lume a cărei cuvânt de ordine este “Aşteptaţi!”. Îl auzi cel puţin o dată la câteva minute. Fiecare dintre noi l-a auzit vreodată. Şi a aşteptat cuminte pe coridoarele lungi şi triste ale unui spital.

Eram foarte răcită de câteva zile. Am mers acasă, în speranţa că îmi voi reveni. M-am tratat cu fervex, paracetamol, pastile de supt. Degeaba, răceala se accentua pe zi ce trece mai mult... iar eu trebuia să ajung la munca. După câteva ore am început să simt o durere destul de puternică la spate. Am lăsat curând laptopul şi m-am dus în pat, crezând că somnul le rezolvă pe toate. N-am putut să dorm, m-am întors de pe o parte pe alta; durerea începuse să fie din ce în ce mai mare. Mă durea îngrozitor de rău spatele, nu puteam dormi de durere. M-am chinuit toată noaptea cu durerea, plângeam că nu mai rezistam... până am cedat fizic... M-am dus cu părinţii la spitalul de urgenţă.

 Mi-a luat pulsul, tensiunea, m-au pus la un ecograf (doctorul Berbescu) şi mi-au luat trei eprubete de sânge. Mi-au pus o perfuzie, care m-a calmat. M-am oprit din plâns. Mă simţeam bine, eram liniştită. Între timp aflasem că trebuia să mă internez la secţia de urologie. Aveam dureri la rinichi. Era alegerea mea dacă doream sau nu. Am acceptat spre binele meu. 

Trebuia pe de altă parte, să plec la birou, era prima zi de muncă. L-am sunat pe şeful meu şi i-am explicat că nu pot ajunge la muncă. Trebuia să merg la spital.

Primele zile au fost crunte. Mâncare de spital, pacienţi bolnavi care îşi povesteau greutăţile vieţii. fiecare doream să ajungem cât mai repede acasă, să ne facem bine. Multă suferinţă... Deja mă împrietenisem cu asistentul de serviciu, trecea tot timpul pe la mine şi-mi mai verifica “pulsul”.

Am mai fost în spital şi altă dată, am fost mereu în vizită când cineva apropiat a fost internat. Dar una e să mergi în vizită şi alta e să fii tu internat. Eu credeam că spitalul e un loc liniştit. Dar am înţeles după primele două zile că la 5am e o mare forfotă pe holuri. Pe la 5.30 vine medicul de gardă împreună cu asistentul în vizită. Apoi e agitaţie pe holuri, urmează şedinţa în care doctorii fac planul pentru ziua respectivă (cine operează, în ce ordine etc.). Apoi urmează micul dejun. Apoi vin asistentele să le dea pastile bătrânilor. Apoi se schimbă perfuzii. Apoi antibiotice. Apoi e ora de vizită, se umple holul cu oameni care vin în vizită la cineva nevoiaş.

Tot timpul e un du-te-vino. Cel mai bine era când adormeam pe la 22.00, atunci chiar era linişte. Nu dura mult, însă, căci la 12 noaptea venea asistenta să-mi facă o injecţie anticoagulantă, Clexane. Şi să-mi mai bage puţin antibiotic pe venă. 

În rest, una dintre cele mai mari dureri e atunci când tuşesc. Crunt.

Acum sunt bine, sunt acasă: Il piacere del dolce far niente. Mi-a fost greu să mă obişnuiesc să nu fac nimic. Experiența asta m-a schimbat şi m-a învăţat să mă apreciz, să am mai multa grijă de mine, de sora mea şi de părinţii mei. Ei reprezintă totul pentru mine şi familia este singura care te ajută atunci când îţi este greu.

Acum sper ca totul să fie bine!