Ieri m-ai iubit.

Te-alung. Simt nevoia să stau singură și să plâng. Pentru câteva momente vreau să mă închid în mine cu lacătul și s-arunc cheia. Sunt copleșită de lume, de mine, de tot. Și nu vreau să-ți vorbesc, vreau decât să tac și să plâng. Dar tu ești încăpățânat și nu mă lași. Mă iei cu forța în brațe și nu vrei să-mi dai drumul. Mă simt sufocată și parcă îmi vine să plâng mai tare. Țip la tine și te-alung din nou. Și reușesc să te îndepărtez. Și mă simt tot mai pustie și plânsul mi-e parcă și mai amar. Și plâng cu suspine și cu foc care mă mistuie îngropându-mi fața în covorul moale.
Îmi spui că sunt frumoasă. Dar nu, nu sunt frumoasă cu rimelul întins pe obraji și cu nasul roșu și umflat.
Îți mulțumesc. Îmi arăţi încă o dată cât de mult mă iubești. Chiar și-atunci când te-alung. Mai ales atunci.