Viaţa este copilăria nemuririi noastre ( Goethe), iar zâmbetul este curcubeul lacrimilor (Jules Renard)

Ambiţia care-mi dădea puterea de a trece peste toate nu mai e... a dispărut sau poate încă mai e, dar nu ştiu cum s-o recapăt. Nebunia mea e depăşită. Stau la miez de noapte lângă lampa plină cu amintiri şi arunc, aştern pe o foaie albă uitată de demult gânduri, sentimente de creierul meu imatur, perplex la ideea că viaţa e grea pentru cei care nu ştiu să o înfrunte sau măcar să încerce... Oare de ce îmi vin ideile astea?! Nu ştiu... poate ceva, cineva mă face să-mi exprim trăirile, gândurile ascunse, pierdute într-un colţ. Din fiecare lecţie de viaţă trebuie să învăţăm ceva şi anume să nu mai comitem a 2 oară aceleaşi greşeli... ar trebui să fim mai buni cu cei din jurul nostru... Copilăria a rămas în urmă, iar primul indiciu este atunci când nedreptatea şi corupţia ne lovesc, iar mama şi tata nu sunt acolo să ne apere. Uneori, ne afecteaza atât de mult, că nu mai putem dormi. Dar trebuie să descoperim şi să înfruntăm totul singuri. Nu trebuie să-ţi pese de criticile celorlalţi, ci doar de ceea ce consideri tu că e mai bine, să nu te laşi doborât, ci să te înalţi, să fi mândru că nu eşti ca ei... Sunt griji ce mă apasă şi imagini din trecut aşa cum a fost să fie dar nu a fost cum am vrut... Acum încerc să dau uitării la tot ce a fost. Atâta timp cât am dragostea apropiaţilor altceva nu mai contează. Restul vine de la sine sau aşa cred... Deja mi s-a terminat inspiraţia, aşa că-mi iau nebunia şi o bag în buzunar, adormind cu gândul la o imagine vibrantă, plină de culori şi sunete, făcându-mă să aterizez spre culmea fericirii... Seize the day!:X:D:X:):):):)