Ce e iubirea?

Se spune ca prima relatie,primul baiat nu se uita niciodata si ca mereu va avea un loc special in inima ta. Dupa parerea mea aceasta este un mare cliseu.
Fiecare dintre noi am trecut printr-o despartire dureroase si tuturor ni se pare un capat de lume. Cuvintele care compun o fraza de despartire sunt ca niste sabii care patrund in inima si efectiv iti taie respiratia. Fiecare lovitura a lor te doboara din ce in mai mult si tot mai greu iti este sa te ridici. Multe lacrimi, nopti nedormite, vise distruse, multe amintiri zac in capul tau incercand sa legi cateva idei ca sa poti sa iti dai seama ce s-a intamplat. Ai impresia ca traiesti un vis urat. De fapt avand in vedere situatia mai de graba ti-ai dori sa ai un cosmar si sa te trezesti sa realizezi ca nimic nu s-a schimbat.
Cel mai frumos sentiment este sa stii ca esti iubit si ca iubesti. Daca simti aceste doua lucruri ai impresia ca esti invincibil. Din cauza asta toata lumea sufera in dragoste. Dragostea inseamna putere,inseamna fericire si indata ce nu o mai ai impresia ca nu mai ai nimic.

Corina Stinga

Amalgam

Mi-e dor,
Mi-e frig,
Mi-e sete,
Mi-e teama,
Mi-e foame,
Mi-e rau,
Mi-e totuna,
Mi-e lehamite,
Sunt curioasa,
Sunt intristata,
Sunt incantata,
Sunt increzatoare,
Sunt fericita,
As vrea sa pot, sa
Te iubesc. Amalgam.

Teambuilding.

Lacrimi ascunse in spatele unui zambet

Timpule, toate le vindeci, toate la dai uitarii! Azi ploua… si simt cum totul amorteste sub stropii marunti ce tes un covor de ganduri in spatele ferestrei mele. Fiecare zi e o decizie din ce in ce mai importanta pentru ce va veni. Fiecare da, fiecare nu imi slefuiesc ziua de maine. A devenit atat de mecanic sa spun da sau nu , incat nu mai stiu ce inseamna cuvintele astea doua, atat de scurte, dar atat de puternice. Un da, poate schimba lumea… cliseu, dar se dovedeste din ce in ce mai adevarat. Orice secunda conteaza azi, totul se deplaseaza atat de rapid, iar eu, oricat as incerca nu pot sa tin pasul cu viata. Uneori vad ca totul se petrecere in fata mea, ma vad pe mine, facand alegeri gresite, razand, plangand, iubind si nu pot face nimic pentru a ma opri. De parca scenariul e cu un pas inaintea regizorului care vrand, nevrand se transforma in spectator. Nu am invatat nimic si parca gresesc , pe zi ce trece, mai mult si mai mult. Pentru ca te iubesc, pentru ca stiu ca orice ar fi, tu o sa fii acolo si o sa ma ridici. Nu cunosc, mi-e teama de orice concret, de orice ar putea sa ma trezeasca la realitate si eu, eu nu vreau sa vad lumea cu ochii mintii, eu traiesc in cele mai dulci ascunzisuri ale realitatii, in cotloanele stiute doar de mine si nu vreau sa stiu altceva decat ce stie sufletul meu. Sufletul meu… care se zbate in mocirla creata tot de mine special pentru a-l rani pentru ca trebuie sa simtim amandoi tot ce inseamna durerea pentru a putea fi fericiti, eu si sufletul meu, impreuna. Sunt egoista, doar tanjesc dupa absolut, dupa perfect, nimic nu ma multumeste si ma indepartez din ce in ce mai mult de mine insami. Am trei oglinzi,dar le ocolesc cum stiu eu mai bine: una in dormitor, in care ma vad fugitiv dimineata, una in baie pe care nu o iau prea mult in seama si oglinda mica cu picior… acum asezata pe pervazul din sufragerie, imi vad umarul drept dezgolit in ea, doar ca sa stiu ca mai sunt aici, sa nu ma simt singura fara mine, atat de egoista sunt! Defapt, sunt singura, singura, nu conteaza cine imi tine de urat, sunt singura.

Muzica

   Motto: ‘’ Muzica trebuie să fie scânteia ce aprinde focul în spiritul omenesc...’’  Ludwig van Beethoven

În planul muzicii reprezentanţii clasicimului vienez: Hadzn, Mozart, Beethoven devin purtătorii idealurilor umaniste.

Muzica reprezintă pentru mine ceva esenţial, o parte a vieţii fără de care nu poţi trăi... a ajuns să facă constant parte din viaţa tuturor, căci doar prin ea reuşeşti să înţelegi răspunsurile la întrebările tale. Muzica face parte deja din noi, în ea regăsindu-ne. Romanticii aspiră prin muzica şi cuvintele lor spre lumină şi libertate. Însuşindu-şi conceptele umaniste, romanticii au, pe plan artistisc, conştiinţa responsabilităţii. Visul oricărui compozitor este o muzică adresată oamenilor în numele bucuriei şi sincerităţii, o muzică gândită din dragoste pentru artă şi auditori şi nu doar din satisfacerea sondării unor noi mijloace tehnice.

Muzica nu este aceea care doar o asculţi, ci şi aceea pe care o trăieşti şi o simţi atunci când o asculţi. Dacă la 95% din oameni le zici sincer că nu se pricep la pictură, nu se oftică pentru că e adevărat. În aceaşi mod, dacă la 95% din oameni o să le zici că nu se pricep la muzică, se oftică, chiar dacă este adevărat. Vreau să observ că se promoveaza arta… dar unii redau ceea ce simţi, ceea ce ai în suflet, ceea ce consideri că ai putea trăi ca sentiment. Ele au mişcare ca şi stările sufleteşti. Prin ceea ce conţin ca activitate, armoniile şi ritmurile muzicale intră în contact cu sufletul omenesc.  Aşa consider eu că se explică ‘’regăsirea’’ în anumite melodii şi anume Love Story de Richard Clayderman, I. Vivace-Lara St. John etc. Aceste melodii cu adevărat profunde ne purifică sufletul, ne dau o bucurie nevătămătoare. Consider că acest gen de muzica te poate relaxa, te poate desprinde din lumea reală, de tot ceea ce reprezintă un haos adevărat, de toate necazurile şi tristeţile vieţii, de lume, de sentimente, de suflete pereche, de şoapte la ureche. Te poate scoate din anumite stări astfel încât să devii ceea ce simţi cu adevărat să te simţi în stare să poţi cuceri întreaga lume fără niciun pic de teamă că cel de lângă tine te va critica. ’’ Love story’’ reprezintă tot ce îţi rămâne în minte ca nişte amintiri ce dor, care nu le poate lua nimeni şi nu te pot opri din zbor... Şi încă nu aţi auzit partea cea mai bună: Muzica nu trădează niciodată! Ea cuprinde şi dragostea fără de care muzica nu l-ar mai putea stăpâni pe om, veşnic în căutarea frumosului, a adevărului, a noului, a dragostei.

Muzica bună se află în cultura tuturor popoarelor... întăreşte viaţa, sufletul cetăţenilor... excepţie aceea categorie de muzică numită manea. Consider că nu este benefică pentru cultura noastră, pentru nicio civilizaţie.. Ar trebui să încercăm să lăsăm de o parte acest gen de muzică, să facem un bine societăţii prin a ne impune adevărată morală şi cultură. Ea nu poate  aparţine oamenilor de vază, cei de rând neştiind să aprecieze muzica clasică, crezând că genul lor (maneaua) si muzica comercială este cea mai tare. Mai ales tinerii din ziua de azi regăsindu-se în povestea unor melodii prin versurile compuse cred că este cea mai cool. Dar aceştia nu ştiu să aprecieze adevărata cultură a muzicii noastre pe care nu o pot descoperi niciodată pentru că sunt învăluiţi într-un ’’glob de cristal’’ care se poate sparge oricând.

 Întotdeauna un gând îmi răsună în minte şi anume: ’’De ce e mai plăcut să asculţi o piesă pe care o cunoşti decât un cântec necunoscut?’’ Pentru că avem senzaţia că ne reprezintă, că ne instruieşte spiritul şi ni-l purifică; de asemenea simţi nevoia de a audia ceea ce cunoşti deja, teama fiind o stare care ţi se impregnează la gândul ascultării unei piese total necunoscute. Schimbările bruşte se petrec la fel şi în sufletele acelora care s-au lăsat în voia farmecului muzicii, să simtă groaza, mila sau oricare altă pasiune. Fiecare auditor este mişcat, după cum aceste senzaţii au lucrat mai mult sau mai puţin asupra lui... Dar în orice măsură se simt foarte uşuraţi mulţumită plăcerii pe care au gustat-o...

Trebuie să menţionez că nu sunt o persoană dornică de a asculta acest gen de muzică, dar mai există anumite melodii care îmi ajung la suflet interpretate de artişti precum : Celine Dion( My heart will go on), Richard Clayderman(Love Story), Richard Marx( Right here waiting), Yann Tiersen (Comtine D`une autre ete l`apres).

În concluzie pot să afirm că adevărata muzică este cea pe care o poţi înţelege, o poţi simţi şi recomand aceste piese tuturor generaţiilor care ştiu să exprime tot ce-i mai frumos şi pur.

Prin ochii unui bărbat...

“Excepţiile… Ah, excepţiile! Cred că n-o să-mi ajungă ţigările la câte am de spus despre ele. Blonde, brunete, înalte, cu forme sau fără, ele sunt femeile pe care orice dintre noi, cei care pulsam testosteron, şi le-ar dori alături. Poate o să te întrebi ce au ele atât de special încât să-l facă chiar şi pe cel mai puternic bărbat să se amorezeze ca un adolescent, să tremure ca un copil, cine sunt ele, zeiţele care-l bulversează pe bărbatul iubit ca şi cum ar fi cel mai slab şi mai neajutorat dintre muritori?
Excepţiile sunt femeile sigure pe ele însele şi nu pe sânii mari şi formele generoase…sunt femeile care ştiu că pot să zdruncine creierii unui bărbat cu un gest bine plasat, cu o vorbă studiată – dar aruncată parcă la întâmplare, cu o privire plină de subînţeles. Ele sunt femeile complete şi complexe, care ştiu că noi, bărbaţii, rămânem copii toată viaţa şi că dincolo de o partidă bună de sex avem nevoie de afecţiune şi de atenţie. Şi ne oferă asta din plăcere, nu din obligaţie sau urmărind scopuri ascunse… pentru că o astfel de femeie îşi este sieşi suficientă şi poate să fie fericită şi singură. Iar dacă este, totuşi, alături de tine, sensibilitate necioclipa cu numele de barbat, fii sigur că o să-ţi spună: “Iubitule, nu am nevoie de tine ca să mă faci fericită…vreau să fim fericiţi împreună!”.
Ele sunt cele care te fac să te întrebi pe tine însuţi “Ce dracu’ a văzut la mine? Ce am făcut ca să merit o aşa femeie?”, sunt cele care te fac să te gândeşti la viitor şi lângă care te simţi împlinit, sunt femeile lângă care nu ţi-e frică să fii slab, să plângi, să urli, pentru că ştii că sunt acolo şi că o să înţeleagă. Nu sunt nici că femeile trofeu, care aşteaptă de la tine să fii puternic şi vor pleca la primul semn de slăbiciune, dar nici ca visătoarele, care se scufundă în propria sensibilitate şi te vor îneca şi pe tine odată cu ele. Ele sunt femeile lângă care poţi să fii tu însuţi, timid, tupeist, imatur, excitat, copil, mofturos, morocanos, nesigur, pentru că ştii că n-o să râdă de slăbiciunile tale, ci sunt îndrăgostite de ele… Excepţiile sunt femeile pentru care vei deveni tu însuţi visător şi îţi vei dori o iubire desprinsă din paginile unui roman de dragoste, te vei găsi fermecat de mintea lor, de felul în care zâmbesc ştrengar, de râsul copilăresc şi de micile capricii pe care le vei îndeplini din dragoste. Excepţiile sunt femeile care stârnesc pasiuni nebuneşti… te vor ţine treaz noaptea chiar şi când nu se vor afla lângă tine, ele sunt ansambluri fascinante şi e tragic pentru tine, biet bărbat, că sunt conştiente de asta. Vei vrea să le pui lumea la picioare, fericirea lor va fi fericirea ta şi, curios precum un copil, vei dori să le pătrunzi sufletul şi mintea şi să le descoperi dincolo de fermitatea feselor, gustul buzelor, mirosul pielii şi textura părului.
Sunt femei normale, le vezi zi de zi pe stradă, la TV, dai nas în nas cu ele prin magazine sau în cluburi. Excepţiile nu sunt frumuseţi copleşitoare, dar sunt fiinţe minunate prin simpla armonie dintre exterior şi conţinut, sunt ca o carte care nu te atrage la prima vedere, dacă pe care după ce începi să o citeşti nu poţi să o mai laşi din mână. Nu sunt mironosiţe, dar nici curve…sau poate că sunt, dar doar cu tine, iubitul lor, între patru pereţi. Ele sunt femeile care fac sex din plăcere, nu ca să te ţină lângă ele şi nu le este ruşine să recunoască asta. Sunt cele care îşi cunosc trupul şi sufletul şi ştiu că la capătul zilei suntem cu toţii nişte animale mânate de dorinţă, cu sânge clocotind în vene şi cu dorinţa de a deveni una cu celălalt. Dar sufletul lor este totodată un labirint de subtilităţi… pe lângă un ambalaj frumos din carne cu ferestre mari şi pereţi frumos coloraţi, interiorul lor este un univers fascinant… ele se dăruiesc cu totul, minte şi suflet, bărbatului care va avea norocul să le întâlnească şi să le descifreze harta trăirilor. Restul femeilor, care nu au mai mult de oferit decât plăcere carnală, vor striga sus şi tare că bărbaţii numai asta vor, însă excepţiile ştiu că sexul nu e sport olimpic şi că dincolo de uşa dormitorului e important ce mai rămâne din pofta de a-l descoperi pe celălalt, de a-l face parte din viaţa ta de acum înainte şi nu doar preţ de câteva secunde cât durează un orgasm…
Probabil nu ţi-e clar de ce am zis că sunt excepţii. Am vorbit atâta despre ele, încât ar merita o categorie separate, nu? Ei bine, să nu fii surprins, dar le-am numit astfel pentru că ele se trag din femeile trofeu sau din visătoare. Ele sunt aceleaşi femei de care ai fugit toată viaţa ta, dar care, într-un mod paradoxal, acum ţi se par minunate. Fie se tranforma atunci când iubesc, fie le vezi tu altfel pentru că te-ai îndrăgostit, dar la momentul potrivit, într-un anumit climat sufletesc ele vor fi cele pe care vei dori să le domini, să le descoperi, să le faci parte din tine. Fiecare femeie va fi la un moment dat excepţia unui bărbat…”

“Timpul şi distanta pot stinge iubirile mici, 
dar le fac să crească pe cele mari.”
R. Wurmbrand

    Fiecare zi care trece pe lângă mine îmi întăreşte credinţa că nu există forţă mai mare pe lumea asta decât iubirea şi că nicio piedică nu poate să ţină departe inimi care bat una pentru cealaltă. V-am mai spus-o o dată şi o să o repet ori de câte ori va fi nevoie: distanţele cele mai mari dintre oameni nu sunt cele geografice, adevărata distanţă nu se măsoară în kilometri, ci de la un suflet la altul. Am suspinat odată comparând singurătatea mea în doi cu plenitudinea unei relaţii în care el şi ea se aflau la sute de kilometri unul faţă de celălalt şi m-am gândit că uneori numărul paşilor dintre doi oameni e invers proporţional cu intensitatea sentimentelor. M-am mai gândit şi că distanta te face să îl apreciezi mai mult pe celălalt, te determină să preţuieşti înzecit clipele petrecute împreună şi, pe deasupra, te scuteşte de un mare blestem al relaţiilor de pretutindeni: monotonia.              Dintr-un anumit punct de vedere aş zice că o relaţie la distanţă e la fel ca una extraconjugala: când te vezi cu persoana iubită laşi în urmă toate supărările şi grijile cotidiene, te dedici total şi vrei să iei cât poţi de mult din timpul limitat petrecut împreună, îl săruţi şi îl strângi în braţe pe celălalt cât să îţi ajungă până la următoarea întâlnire. Ce să mai spun despre încredere – care-i indispensabilă, despre gelozie – care apare vrei, nu vrei sau despre dependenta de telefon şi internet – singurele mijloace de comunicare cu celalalt. Noptea dormi cu perna în braţe de dor şi ajungi, în cele din urmă, într-un punct critic în care trebuie să renunţi ori la distanţă, ori la relaţie. Unii rezista aşa o lună, alţii un an sau chiar mai mulţi, dar cei ce reuşesc să depăşească această probă rămân de cele mai multe ori împreună.

Cu si despre oameni complicati

,,

Mă atrag ca un magnet şi totodată îmi displac profund oamenii complicaţi. Într-o anumită măsură sunt şi eu unul din ei, iar când îi întâlnesc îmi dau seama cam cât de greu le este celor din jur să aibă de-a face cu mine. Sigur ştii despre ce vorbesc: acum râd cu gura până la urechi şi afară cântă pasarele, iar peste câteva minute tună şi fulgeră, privirea li se întunecă, iar tu rămâi buimac fără să ştii când şi unde a apărut problema. Ciudaţi, nehotăraţi, boemi, sau pur şi simplu imaturi, astăzi îţi scriu poezii şi îţi jura iubire, iar mâine nu mai auzi nimic de la ei. Sunt cei care dispar şi te fac să te întrebi “unde dracu’ am greşit?” şi revin în viaţa ta fix atunci când reuşeşti să te pui pe picioare, de parcă ar avea un detector care îi anunţa că ar cam fi timpul să te dea iar peste cap. Şi se comportă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se gudura ca un animăluţ la picioarele tale, îţi zâmbesc cu ochi mari şi inocenţi, îţi spun vorbe frumoase cu aşa o înflăcărare, încât oricât ţi-ai dori asta, nu poţi să nu îi crezi. Sunt oameni fascinanţi tocmai din cauza acestui “du-te, vino”, pentru că niciodată nu ştii la ce să te aştepţi de la ei, pentru fiecare clipă petrecută împreună o trăieşti la maxim ştiind că mâine e foarte posibil să plece şi tu să rămâi din nou singur în ceaţă. Şi nu mai auzi nimic de ei, dispar ca şi cum nici n-ar fi trecut prin viaţa ta, ajungi să te întrebi dacă au fost într-adevăr acolo sau totul s-a petrecut doar în mintea ta.

       Sunt complicaţi pentru că nu reuşeşti niciodată să-i înţelegi. Pentru ei albul nu e alb, iar negrul nu e negru, pentru că 1+1 nu face 2, pentru că pur şi simplu sunt altfel decât restul. Pentru că le place ploaia, iar soarele îi deprima, pentru că sunt ba reci, ba sensibili, pentru că te fac din cuvinte…te ridica la cer şi apoi te împing din Rai pe pământ fără paraşută. Şi nici nu dau doi bani pe părerea celorlalţi, trăiesc într-o lume a lor după propriile reguli, în care ziua e luna pe cer, iar soarele noaptea. Îţi juri că asta e ultima dată când te mai întorci din drum, că asta este ultima şansă pe care le-o dai, dar cumva, fără să sesisezi, ultima oară devine mereu penultima. Şi nu poţi să le spui “nu” pentru că la un moment dat te obişnuieşti cu gândul că aşa sunt ei, nu fac asta din răutate şi nici n-au un plan prestabilit, pur şi simplu aşa i-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Astăzi sunteţi fericiţi şi totul e atât de bine, încât începi să visezi cu ochii deschişi, iar mâine telefonul nu mai suna. Iar dacă suni tu, nu răspunde nimeni. Mereu pleacă şi se întorc, începi să prinzi drag de ei, dar nu reuşeşti să te imaginezi într-o relaţie cu o astfel de persoană…şi dacă faci prostia să te îndrăgosteşti, e posibil să începi să scrii despre asta, aşa că ceva productiv tot va ieşi.:) Bineînţeles, numai după ce mai întâi o să te facă să nu mai fii om şi o să-ţi #%&*@ creierii până când îţi vei dori să te internezi la nebuni de bună voie.

       Am observat că fac cum fac şi mă înconjor numai cu astfel de persoane. Mi-a spus cineva mai demult că oamenii nu sunt magneţi, aşa că vei sfârşi alături de cineva ca tine. În cele din urmă poate că eu sunt problema…dar totuşi mă sperie să văd că există oameni chiar şi mai fucked up decât mine."

Si da si nu...

Fiecare zi e o decizie din ce în ce mai importantă pentru ce va veni. Fiecare da, fiecare nu îmi slefuiesc ziua de mâine. A devenit atât de mecanic sa spun da sau nu , încât nu mai ştiu ce înseamnă cuvintele astea doua, atât de scurte, dar atât de puternice. Un da, poate schimba lumea… clişeu, dar se dovedeşte din ce în ce mai adevărat. Orice secundă contează azi, totul se deplasează atât de rapid, iar eu, oricât aş încerca nu pot să ţin pasul cu viaţa. Uneori văd că totul se petrecere în faţa mea, mă văd pe mine, făcând alegeri greşite, râzând, plângând, iubind şi nu pot face nimic pentru a mă opri.  Sunt egoistă, doar tânjesc după absolut, după perfect, nimic nu mă multumeşte şi mă îndepărtez din ce în ce mai mult de mine însămi.  Am înţeles de mult că atunci când suntem ceea ce suntem cu adevărat suntem diferiţi. Că cei din jur o să ni se pară ciudaţi, de neînţeles, că ceea ce eu iubesc altuia poate să-i repugne, că lucrurile sfinte pentru mine sunt călcate în picioare de alţii, că eu pot să-mi zugrăvesc interiorul în alb şi negru, iar altul va dori să vadă curcubeul în fiecare dimineaţa când deschide ochii.

Defapt, sunt singura, singura, nu conteaza cine imi tine de urat, sunt singura.