“Timpul şi distanta pot stinge iubirile mici, 
dar le fac să crească pe cele mari.”
R. Wurmbrand

    Fiecare zi care trece pe lângă mine îmi întăreşte credinţa că nu există forţă mai mare pe lumea asta decât iubirea şi că nicio piedică nu poate să ţină departe inimi care bat una pentru cealaltă. V-am mai spus-o o dată şi o să o repet ori de câte ori va fi nevoie: distanţele cele mai mari dintre oameni nu sunt cele geografice, adevărata distanţă nu se măsoară în kilometri, ci de la un suflet la altul. Am suspinat odată comparând singurătatea mea în doi cu plenitudinea unei relaţii în care el şi ea se aflau la sute de kilometri unul faţă de celălalt şi m-am gândit că uneori numărul paşilor dintre doi oameni e invers proporţional cu intensitatea sentimentelor. M-am mai gândit şi că distanta te face să îl apreciezi mai mult pe celălalt, te determină să preţuieşti înzecit clipele petrecute împreună şi, pe deasupra, te scuteşte de un mare blestem al relaţiilor de pretutindeni: monotonia.              Dintr-un anumit punct de vedere aş zice că o relaţie la distanţă e la fel ca una extraconjugala: când te vezi cu persoana iubită laşi în urmă toate supărările şi grijile cotidiene, te dedici total şi vrei să iei cât poţi de mult din timpul limitat petrecut împreună, îl săruţi şi îl strângi în braţe pe celălalt cât să îţi ajungă până la următoarea întâlnire. Ce să mai spun despre încredere – care-i indispensabilă, despre gelozie – care apare vrei, nu vrei sau despre dependenta de telefon şi internet – singurele mijloace de comunicare cu celalalt. Noptea dormi cu perna în braţe de dor şi ajungi, în cele din urmă, într-un punct critic în care trebuie să renunţi ori la distanţă, ori la relaţie. Unii rezista aşa o lună, alţii un an sau chiar mai mulţi, dar cei ce reuşesc să depăşească această probă rămân de cele mai multe ori împreună.