14 ianuarie! La mulţi ani, mami!

Singura persoană care va avea întotdeauna încredere în mine, care va fi întotdeauna lângă mine, care mă va iubi întotdeauna … întotdeauna mama mea! La mulţi ani!

Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de la spital

Epilog:

Nu e fericire mai mare decât a-i face pe alţii fericiţi, în ciuda propriilor noastre probleme. Durerile împărtăşite dor doar pe jumătate, iar fericirea împărtăşită, este dublată. Doar oamenii care-şi dau seama că fericirea înseamnă lucruri ce pot fi cumpărate au sufletul pe deplin împlinit.

Cui îi place să meargă la spital? Nimănui. Poate doar medicilor care ştiu că salvează vieţi în fiecare zi. Poate rudelor care merg să viziteze un nou născut. Dar acestea sunt excepţii care confirmă regula.

În general toţi le evităm. Ne-am dori să nu intrăm pe uşa aia niciodată. Uşa alba, care scârţâie şi se aude din partea cealaltă a coridorului şi în spatele căreia e o altă lume. O lume a cărei cuvânt de ordine este “Aşteptaţi!”. Îl auzi cel puţin o dată la câteva minute. Fiecare dintre noi l-a auzit vreodată. Şi a aşteptat cuminte pe coridoarele lungi şi triste ale unui spital.

Eram foarte răcită de câteva zile. Am mers acasă, în speranţa că îmi voi reveni. M-am tratat cu fervex, paracetamol, pastile de supt. Degeaba, răceala se accentua pe zi ce trece mai mult... iar eu trebuia să ajung la munca. După câteva ore am început să simt o durere destul de puternică la spate. Am lăsat curând laptopul şi m-am dus în pat, crezând că somnul le rezolvă pe toate. N-am putut să dorm, m-am întors de pe o parte pe alta; durerea începuse să fie din ce în ce mai mare. Mă durea îngrozitor de rău spatele, nu puteam dormi de durere. M-am chinuit toată noaptea cu durerea, plângeam că nu mai rezistam... până am cedat fizic... M-am dus cu părinţii la spitalul de urgenţă.

 Mi-a luat pulsul, tensiunea, m-au pus la un ecograf (doctorul Berbescu) şi mi-au luat trei eprubete de sânge. Mi-au pus o perfuzie, care m-a calmat. M-am oprit din plâns. Mă simţeam bine, eram liniştită. Între timp aflasem că trebuia să mă internez la secţia de urologie. Aveam dureri la rinichi. Era alegerea mea dacă doream sau nu. Am acceptat spre binele meu. 

Trebuia pe de altă parte, să plec la birou, era prima zi de muncă. L-am sunat pe şeful meu şi i-am explicat că nu pot ajunge la muncă. Trebuia să merg la spital.

Primele zile au fost crunte. Mâncare de spital, pacienţi bolnavi care îşi povesteau greutăţile vieţii. fiecare doream să ajungem cât mai repede acasă, să ne facem bine. Multă suferinţă... Deja mă împrietenisem cu asistentul de serviciu, trecea tot timpul pe la mine şi-mi mai verifica “pulsul”.

Am mai fost în spital şi altă dată, am fost mereu în vizită când cineva apropiat a fost internat. Dar una e să mergi în vizită şi alta e să fii tu internat. Eu credeam că spitalul e un loc liniştit. Dar am înţeles după primele două zile că la 5am e o mare forfotă pe holuri. Pe la 5.30 vine medicul de gardă împreună cu asistentul în vizită. Apoi e agitaţie pe holuri, urmează şedinţa în care doctorii fac planul pentru ziua respectivă (cine operează, în ce ordine etc.). Apoi urmează micul dejun. Apoi vin asistentele să le dea pastile bătrânilor. Apoi se schimbă perfuzii. Apoi antibiotice. Apoi e ora de vizită, se umple holul cu oameni care vin în vizită la cineva nevoiaş.

Tot timpul e un du-te-vino. Cel mai bine era când adormeam pe la 22.00, atunci chiar era linişte. Nu dura mult, însă, căci la 12 noaptea venea asistenta să-mi facă o injecţie anticoagulantă, Clexane. Şi să-mi mai bage puţin antibiotic pe venă. 

În rest, una dintre cele mai mari dureri e atunci când tuşesc. Crunt.

Acum sunt bine, sunt acasă: Il piacere del dolce far niente. Mi-a fost greu să mă obişnuiesc să nu fac nimic. Experiența asta m-a schimbat şi m-a învăţat să mă apreciz, să am mai multa grijă de mine, de sora mea şi de părinţii mei. Ei reprezintă totul pentru mine şi familia este singura care te ajută atunci când îţi este greu.

Acum sper ca totul să fie bine!

Nu meriți pe cineva care se întoarce , meriți pe cineva care nu pleacă niciodată !

Am fost obișnuită să mă gândesc la persoanele care se întorc după ce au decis să plece. Am fost obișnuită să aștept ziua în care aceștia se vor întoarce dându-și seama că viața lor fără mine este mizerabilă. Dar, apoi mi-am dat seama că mai bine decât asta , sunt cei care nu pleacă niciodată.

Cineva care nu pleacă niciodată atunci când ploaia începe să cadă pe tine, cineva care nu te lasă indiferent de cât de mulți alți oameni încearcă să le câștige atenția , cineva care alege să rămână în fiecare zi.

Tu meriți pe cineva care nu pleacă niciodată atunci când îi spui despre lucrurile pe care le-ai făcut și de care  ți-e rușine și despre lucrurile care ți s-au întâmplat și  pe care ai promis că nu le spui nimănui , atunci când le spui despre lucrurile care chiar nu-ți plac la tine și lucrurile pe care le urăști despre trecutul tău. Tu meriți pe cineva care nu te părăsește indiferent de cât de întunecat devine trecutul tău.

Tu meriți pe cineva care stă indiferent de cu câtă pasiune îți afișezi iubirea și sentimentele. Tu meriți pe cineva care nu se teme de modul în care îl iubești.

Tu meriți pe cineva care nu pleacă niciodată, chiar dacă a găsit un loc de muncă mai bun sau a făcut mai mulți bani. Cineva care nu pleacă niciodată atunci când le merge foarte bine , atunci când pot obține pe oricine , dar  ei incă te aleg pe tine, atunci când nici măcar nu le pasă să exploreze toate aceste “opțiuni” pentru a realiza că meriți, pentru că ei știu ce au .Tu meriți pe cineva care te face să crezi că unii oameni pot sta.

Tu meriți pe cineva care nu pleacă niciodată atunci când lucrurile nu sunt atât de interesante, atunci când viața ta devine copleșitoare, atunci când ești obosită tot timpul, atunci când ești pierdută și confuză și nu știi ce să faci în continuare, atunci când îți pui la indoială  capacitătile. Tu meriți pe cineva care îți aduce aminte de modul în care ai supraviețuit, cineva care îți aduce aminte de puterea ta, cineva care îți aduce aminte de măretie și de cineva care îți amintește că, chiar dacă  poți să faci pe cont propriu ceva, ei vor să fie acolo, ei nu vor să fi singură de această dată și vor să  lupte cu tine.

Chiar dacă cu toții ne gândim la o persoană pe care dorim să se întoarcă, ceea ce într-adevăr ar trebui să ne dorim este cineva care să nu plece niciodată.

Cineva care te-ar fi putut lăsat, dar a decis să rămană este exact genul de persoană cu care trebuie să fi , este exact genul de persoană cu care meriți să fi.