Astăzi recitesc ce scriam acum un an, doi, trei. Sau în urmă cu 4 ani, când am creat blogul. Şi ce străină îmi sunt! Cine eram eu atunci? Cine sunt eu acum? Un alt om. Acelaşi şi totuşi altul. Alte interese, alte preocupări, alt timp, parcă altă viaţă. Alte trăiri, alţi oameni în viaţa mea sau poate aceeaşi. Unii dintre ei s-au schimbat, la fel ca şi mine, alţii au rămas la fel. De unii m-am despărţit pentru totdeauna, pe alţii îi port încă în suflet deşi nu le-am mai vorbit de o vreme.

Trece timpul peste mine, peste noi. Trec anii, iar la sfârşitul fiecăruia dintre ei mai pierdem o parte din noi înşine şi mai câştigăm ceva totodată. Ne maturizăm, luptăm împotriva noastră să rămânem copii, adolescenţi, tineri, pentru că nu mai vrem să fim mari. 

Mă simt…obosită. Și mă simt confuză. Parcă lucrurile care credeam eu că mă definesc și-au pierdut complet semnificația. Aveam sentimentul că trăiesc într-un echilibru și că mi-am găsit calea, însă astăzi, acum, totul îmi pare haotic, fără nici o noimă. Toată agitația și stresul zilnic m-au copleșit, au pus stăpânire pe sufletul meu, care acum e amorțit, anesteziat. Da, ăsta este cuvântul potrivit. Mă simt anesteziată, dar nu sunt pregătită să intru într-o operație de regăsire a eu-lui rătăcit pe undeva prin lume.
M-am pierdut pe mine. Nu știu dacă asta are vreun sens pentru cineva, pentru că mi se pare că nu are sens nici măcar pentru mine. Nu mă mai regăsesc pe mine însămi în niciunul dintre oamenii din jurul meu. I-am pierdut și pe ei, mi-au plecat din suflet și-au lăsat doar urme.

Trăim într-o lume care este într-o continuă transformare. Muncim până la epuizare pentru a face bani, bani care oricum îi risipim pe nimicuri, într-un timp foarte scurt, cumpărăm obiecte ca să ne simțim mai bine, apoi constatăm cu tristețe că suntem la fel de pustiiți, de singuri sau de obosiți. Nu știu, eu mă tot întreb care e sensul? Unde suntem noi în toată nebunia asta? De ce nu mai avem timp să ne bucurăm că suntem, că avem, că putem? Vegetăm. Ne tărâm ca reptilele, dintr-o zi într-alta, dezorientați, epuizați, căutând sensuri și soluții la probleme existențiale, iar când nu le găsim ne simțim copleșiți, ca și cum toată greutatea lumii ar fi așezată doar pe umerii noștri.

E o senzație stranie și apăsătoare să nu te mai simți tu însuți. Să te simți pur și simplu obosit sufletește sau să rătăcești fără nici o țintă prin propria-ți viață.