Nu pleacă o femeie cu prima ocazie, dacă iubește. Nu lasă, dacă simte ceva pentru omul de alături. Nu fuge pe ușa din spate, dacă vrea să construiască. Chiar și atunci când el greștește. Chiar și atunci când el e indiferent. Atunci femeia iartă și caută să schimbe lucrurile. Să-l provoace la acțiune. Așa o dată, de două ori. Dar niciodată nu o face la infinit. Pentru că vine ziua în care ea încetează să pună suflet, se dezamăgește și tot ce-și dorește e propria libertate. Atunci el nu o recunoaște, doar s-a deprins să o vadă luptând pentru doi. El poate reproșa, dar nimic nu mai întorci. Pentru că într-o zi ea încetează să iubească.

O femeie care iubește insistă mereu ca lucrurile să se miște din loc. Ea va lupta pentru dragostea lor, pentru că îi va fi imposibil să lase pur și simplu un om drag. Va avea cerititudinea că încă nimic nu este pierdut. Va cere de la el. Iar când el va greși, va ierta. Va crede că e o deviere de moment. O clipă de neatenție. Va ierta, dorind să vadă din partea lui un regret. O schimbare. Va ierta și a doua oară, când el va rămâne la fel de indiferent. Va ierta și a treia oară, când el va lua asta drept deprindere. Dar într-o zi ea se va opri și va înțelege că nu e o problecă cu dragosta ei, dar cu indiferența lui. Atunci va înceta să iubească. Atunci va pleca.

Nu poți ierta la nesfârșit, chiar și dacă lipsa iertării va aduce sfârșitul. Uneori așa e mai bine. Atunci când nu vezi nici un răspuns din partea celuilalt, când eforturile tale se pierd în reproșurile lui, nefondate și fără rost, când plângi în fiecare zi pentru că nu știi cum să mai faci posibilă o relație, atunci te oprești. Îți spui că ai mertat mai mult. Că nu mai poți face nimic. Și după pleci, pentru că nu te mai leagă nimic de omul care te-a dezamăgit de atâtea ori. Pentru că în dragoste nu există vreau, dar nu pot. Nici iubesc, dar nu fac. În dragoste fie ești prezent, fie nu ești în nici un fel.

Timpul

Trece timpul. Oh, dar cum trece timpul! Parcă nu mai sunt omul de ieri, de săptămâna trecută, de acum 5 ani. Nici în oglindă, nici în suflet. Timpul mi-a erodat şi chipul şi sufletul, aşa cum apa modelează piatra după ciocniri repetate. Tot ce am simţit, ce am trăit, ce m-a bucurat şi ce m-a durut şi-a pus amprenta pe care omul care sunt astăzi şi o va face în continuare cu omul care voi fi peste ani.

Sunt momente uneori, când mă filtrez prin oglinda timpului şi parcă nu-mi vine să cred că cea pe care o privesc faţă în faţă sunt chiar eu. Nu-mi vine să cred că a fost o vreme când idealurile mele erau altele, că oamenii care mă înconjurau erau alţii sau altfel, că eu însămi aveam un alt spirit. Parcă în fiecare an devin un alt eu, iar acest lucru, recunosc, mi se pare destul de straniu uneori. Să par aceeaşi, dar să fiu totuşi altfel.

A trecut timpul, au trecut anii, unele iubiri au dispărut în neant, ca şi cum n-ar fi fost, unii oameni n-au rămas prezenţi în sufletul meu, viaţa mi-a dat şi mi-a luat, m-a ingenucheat şi m-a ridicat.
A trecut an după an, timp în care în viaţa mea s-au produs schimbări mai mici sau mai mari, care cu o precizie nevăzută mi-au modelat atât chipul, cât sufletul.

Singură!