Câteodată, există o categorie de oameni care văd lucrurile aşa cum sunt şi se întreabă "de ce?" Însă eu văd lucrurile cum ar putea decurge, cum ar putea fi şi mă întreb "de ce nu?" De aceea, câteodată stau şi mă gândesc că ataşamentul faţă de o persoană poate fi ceva frumos, fără regrete, fără urmări, fără sentimentul de a-ţi dori să nu fi existat.. . Indiferenţa mea avea să se impuna şi astfel, am oferit cele mai frumoase sentimente şi amintiri cuiva care mai târziu avea să numai accepte nimic din ceea ce şi-ar fi dorit cândva... şi totul din vina mea...
Îmi place să fiu liberă şi de aceea mi-a fost mereu teamă să depind de cineva din punct de vedere sentimental, dar am considerat că a iubi înseamnă a înceta să trăieşti doar pentru tine şi implică ca toate sentimentele omeneşti, aspiraţia, speranţa, încântarea, fericirea, bucuria, plăcerea, afecţiunea să depindă de fiinţa iubită; înseamnă a te cufunda în fericire până la infinit, a nu găsi nici o limită a simţirii, a găsi frumuseţe în banalitate. De altfel, consider că nu înseamnă să renunţi la libertatea ta, ci să-i dai un sens, oricât de normal sau anormal ar deveni.
Şi totuşi...a început dintr-o joacă, la fel cum s-a şi terminat după multe aşteptări şi speranţe deşarte, cu cuvintele: ,, Am ţinut la tine ca la cel mai frumos lucru pe care l-aş fi putut avea’’. Totul părea o poveste în care tu, eu eram protagoniştii… dintr-o dată universal tău devenise universal nostru, idealurile tale deveniseră idealurile noastre, aşteptările tale la gândul că ,,eu’’ vom deveni ,,noi’’. Am considerat propria lui tristeţe o încercare prin care ar fi putut să mă facă să renunţ la ideile mele, la ce ar fi putut însemna ,,noi’’ şi am încercat să-l ajut să renunţe la acest gând, pentru că în mod direct eram şi eu afectată. Doream ca el să fie altfel, să aibă curajul să mă privească şi în alt mod... Iubeam totuşi, misterul, faptul că nimeni nu şi-ar fi dat seama ce aş putea însemna pentru el, dorinţa lui de a fi fericită, de a mă ajuta cu tot, de a fi doar pentru mine. Însă, după mult timp devenisem atât de sigură de sentimentele primite, încât egoismul meu începea să îşi facă simţită prezenţa. Nu mai vedeam decât propria persoană, decât dubiile, îndoielile mele, regretele de a încerca sau nu.. Nu mai meritam acele sentimente frumoase pe care, paradoxal, continuam să le primesc. Aroganţa, plăcerea de a dori sa fii iubită devine cu timpul un lucru pentru satisfacţia ta personală, un mod prin care îţi demonstrezi că ştii încă ,,să joci’’. Şi totuşi aveai o singură dorinţă:" Nu vreau să pierd prietenia ta’’! Şi din ce motiv? "Pentru că te iubesc". Viaţa îţi oferă ceea ce ai nevoie, însă de aici depinde de tine dacă primeşti, dacă ştii să apreciezi cu adevărat ce ai. Eu am apreciat abia după ce am pierdut. Şi poate nici atunci... Ceea ce nu realizam era că oamenii sunt liberi, nu aparţin nimănui, doar lui Dumnezeu. Deci, el era un ,,dar’’ prin care să-mi revăd obiectivele, prin care să apreciez mai mult persoanele care îmi sunt cu adevărat alături.... Dorisem ca iubirea să-şi găsească un final, să mai trăiască şi cu toate acestea o ucisesem. La sfârşitul poveştii, am considerat că ataşamentul, dragostea faţă de cineva nu este suficient, este doar o suferinţă. Acum însă nu vreau să uit nimic din ceea ce a fost şi îmi dau seama că timpul are şi el o parte din viaţa noastră. Dragostea trebuia apreciată fără a cădea în optimism sau în pesimism, în apropiere sau îndepărtare... Acum deşi numai e ca înainte, "Să-l uiţi’’ e singurul gând ce-mi răsună în minte, e ceea ce-mi şopteşte prezentul.
Postări
