Două cuvinte. Pe unii dintre noi îi fac atât de fericiți, pe alții îi pun într-o situaţie destul de incomodă. Unii le spun cu ușurință, iar alții le ocolesc cât pot de mult până ajung din nou să se ciocnească de ele. Unii le spun târziu, atunci când simt cu adevărat, alții le folosesc cu prea mare ușurință, aruncând în stânga și în dreapta cu “Te iubesc-uri” neînsemnate. Unii le spun des până devin o rutină, iar alții nu o spun deloc, lăsând sufletul celuilalt să tânjească după ceea ce îşi doreşte să audă.
Iubirea se simte și fără prea multe cuvinte. Și totuși are nevoie de cuvinte. De aceste două cuvinte. Nu oferă niciodată certitudinea că sentimentele celuilalt sunt profunde sau sunt superficiale. A devenit mai mult un stil de viaţă, o metodă de a-l asigura pe celălalt că “Azi sentimentele mele sunt la fel ca şi înainte”, cu toate că uneori vântul schimbării poate a început deja să adie în suflet.

O mare în suflet

Nu putem vedea în fiecare an marea, dar o putem păstra în inimă pentru totdeauna!

Margarete şi margarete! HB!

Astăzi m-am trezit cu dor. Nu știu să explic cu ce fel de dor. Vorbesc de dorul acela care pune stăpânire pe sufletul tău și care pare într-un fel nefiresc.
E răcoare. Și neliniște. Primăvara asta e capricioasă. Azi, e ca o toamnă.
Azi mi-e greu să visez. Privesc abătută pe fereastră și nu mă gândesc decât la faptul că dorul meu se aseamănă cu vremea de afară. Vântul a alungat soarele și pentru moment îl ține la distanță.
E răcoare. Și neliniște. Și dor. Pare că totul e în ordine, dar de fapt, nimic nu este așa cum ar trebui să fie.
Mi-e dor de tine, mami! La mulţi ani frumoşi pentru o floare frumoasă şi veşnică!

Cerem...

Cerem, dar nu oferim nimic în schimb sau oferim așteptând de fiecare dată să primim înapoi;
promitem și-apoi nu ne mai respectăm promisiunile;
alergăm grăbiți în stânga și în dreapta fără să mai vedem, să mai auzim sau să mai simțim;
țipăm unii la alții, dar nu mai comunicăm, nu ne mai înțelegem;
avem așteptări, dar nu și țeluri;
iubim, dar rănim;
cerem iertare, dar când ne vine rândul nu iertăm prea ușor;
construim case, dar dărâmăm inimi;
am evoluat tehnologic, dar am involuat sufletește,
și nu mai știm să ne bucurăm decât pentru lucruri materiale.
Amânăm prea des cu gândul că avem tot timpul din lume pentru a spune ce avem de spus;
vorbim când ar trebui să nu spunem nimic sau invers;
și avem ambiții în loc să avem principii și orgoliu în loc de demnitate.
Suntem atât de neoameni, atât de goi sufletește… suntem pustii.

Acasa

“Momente. Viața noastră este o serie de momente. Fiecare dintre ele o călătorie spre final. Lasă-le să se ducă.”

Astăzi vreau să mă ascund între coperţile îngălbenite de timp ale unei cărţi de poveşti. Cartea  mea veche de poveşti. Universul copilăriei mele. Locul în care am visat, în care am sperat, locul în care mi-am imaginat, în care am plâns de bucurie sau de tristeţe. Locul în care mi-am închipuit cum e iubirea, locul în care am învăţat noţiunea de bine şi de rău şi cum să le deosebesc.
Astăzi vreau să evadez din lumea adulţilor şi să mă simt iarăşi copil. Să mă simt lipsită de griji şi de poveri, să mă simt uşoară ca un fulg şi senină ca o zi toridă de vară. Să pot simţi inocenţa prin toţi porii. Să nu cunosc durerea unei pierderi. Să nu ştiu cum e să îţi culegi bucăţi din propria inimă de pe jos şi să nu ştiu cum să le reasamblez. Să nu ştiu cum e să te pierzi pe tine şi cum să nu te mai recunoşti atunci când te regăseşti.
Astăzi vreau să las deoparte toate gândurile care mă frământau până mai ieri şi să mă mai simt pentru câteva clipe copil. Să stau o zi întreagă fără să îmi pese de nimic. Fără să mă simt tristă, sau îngrijorată, sau pierdută.
Astăzi alerg cu paşi mari către braţele părinţilor mei ca să mă simt mai “acasă”. Să mă simt în siguranţă. Să simt că nimeni şi nimic nu îmi poate face rău. Să simt căldură şi iubire. Să mă simt cel mai frumos copil.
Astăzi zâmbesc şi mă simt ca un copil. Dulce, inocent, neştiutor. Sunt din nou copilul fericit de altădată, copilul care nu a avut totul de-a gata, dar care s-a simţit bine cu ce a avut. Copilul cu cele mai frumoase amintiri, cu cele mai frumoase vise. Copilul plin de energie, care zâmbeşte neîncetat.
Astăzi, ca în multe alte zile din viaţa mea mă simt iarăşi copil. Sunt un copil mare care a ieşit dintre coperţile cărţii de poveşti şi s-a lovit de viaţă. Care a fost învins şi a învis. Care a iubit şi a pierdut. Care îşi iubeşte viaţa cu toate lipsurile şi imperfecţiunile ei.

Ieri m-ai iubit.

Te-alung. Simt nevoia să stau singură și să plâng. Pentru câteva momente vreau să mă închid în mine cu lacătul și s-arunc cheia. Sunt copleșită de lume, de mine, de tot. Și nu vreau să-ți vorbesc, vreau decât să tac și să plâng. Dar tu ești încăpățânat și nu mă lași. Mă iei cu forța în brațe și nu vrei să-mi dai drumul. Mă simt sufocată și parcă îmi vine să plâng mai tare. Țip la tine și te-alung din nou. Și reușesc să te îndepărtez. Și mă simt tot mai pustie și plânsul mi-e parcă și mai amar. Și plâng cu suspine și cu foc care mă mistuie îngropându-mi fața în covorul moale.
Îmi spui că sunt frumoasă. Dar nu, nu sunt frumoasă cu rimelul întins pe obraji și cu nasul roșu și umflat.
Îți mulțumesc. Îmi arăţi încă o dată cât de mult mă iubești. Chiar și-atunci când te-alung. Mai ales atunci.

Sentimente contradictorii

Dacă aș avea ocazia să pot privi în ochi oamenii care m-au dezamăgit și m-au rănit, dacă aș știi că pentru o clipă ar vrea și ar putea să mă asculte doar cu sufletul, le-aș mărturisi cu toată sinceritatea tot ce simt, cu riscul de a rămâne vulnerabilă şi capabilă de a ierta.
Le-aș spune că mi-au rănit sufletul cu vorbele tăioase și că mi-au spulberat încrederea din princina celor mincinoase. Le-aș spune că în unele nopți am adormit cu perna de lacrimi amare, nu sărate și că m-am simțit descurajată, singură și indiferentă cu timpul.
Nu aş omite să afirm faptul că mi-ar fi mult mai bine singură, fără complicaţii şi regrete.. fără alte nemulţumiri.. astfel încât să profit de timpul preţios pentru a-mi căuta adevărata fericire.
Le-aș spune că încă zâmbesc amar gândindu-mă la ce a fost, că am iertat, dar că nu mai pot iubi și nu mai pot privi în trecut..la ce a fost.

 Totuşi nu regret clipele frumoase, dar aş mărturisi ca uneori îmi lipseşte prezenţa lor şi că alteori golurile rămase în urma lor se ivesc la suprafaţă.. şi dor.

,,Cea mai frumoasă zi e întotdeauna alta, pentru că e mereu înlocuită de una mult mai frumoasă, astfel încât, atunci când reflectăm asupra celor mai frumoase zile din viața noastră noastră nu ne vom putea rezuma niciodată la una singură.
Cea mai frumoasă zi e ziua în care îți împlinești un vis la care renuntasei pentru o vreme și e și ziua în care îți ostoiesti dorul de o persoană care îți lipsea.
E frumoasă ziua în care soarele se arată pe cer după o lungă perioadă de absență și e frumoasă prima zi de primăvară.
E frumoasă ziua în care cineva te face să râzi cu poftă, uitând că în urmă cu o secundă erai abătut și supărat și e frumoasă ziua în care poți să ierți.
E frumoasă ziua în care poți să îți îmbrățișezi părinții și să te simți un copil protejat și e frumoasă ziua în care pui capul pe pernă cu sufletul împăcat.
E frumoasă ziua în care răul din jur nu te afectează și e frumoasă ziua în care te-ai simțit iubit.
E frumoasă ziua în care te trezești devreme și privești cu încântare cum se naște soarele dimineața și e frumoasă și ziua pe care o închei zâmbind în brațele omului iubit.
Cea mai frumoasă zi poate fi în fiecare zi."

Oraselul copiilor

Timpul pierdut... nu se mai întoarce înapoi.

Pentru că îmi place să fiu atentă la cei din jurul meu, mi-am pus și eu următoarea întrebare: „De ce nu reușesc să fac tot ce îmi propun într-o zi, de ce neglijez anumite obiective importante pentru mine?”

O astfel de întrebare poate genera foarte ușor frustrare, motiv pentru care mulți preferă să o evite. Nu-i ușor să te uiți în oglindă imediat după trezire, s-ar putea să nu-ți placă ce vezi.

Din fericire, există meditația, acea șansă care ți s-a dat de a petrece ceva timp cu tine însuți, de a observa și de a înțelege. Poate ți-ai dat deja seama că meditația are rolul de oglindă pentru că te prezintă așa cum ești, nu cum ai vrea să fii, iar pentru a te privi cu detașare e nevoie de mult curaj.

Răspunsul la întrebarea de mai sus mi-a venit pur şi simplu.

Meditația are rol de oglindire, îți arată cum gândești și cum procedezi și în viața cotidiană. Motivul pentru care unele persoane(poate chiar şi eu) nu reușeau să se țină de ceea ce îşi propuneu era așa numita „distragere” sau chiar „distracție”. Dar mie îmi place să-i spun distracţie sau timp irosit degeaba pentru că e un cuvânt foarte des folosit, mai ales de către adolescenți și pentru că oamenii caută cu disperare distracția, adică motive de a-și distrage mintea de la gândurile care îi frământă zilnic, de la tot ceea ce este prioritar. Dar dacă ești unul dintre cei care nu caută așa ceva și se distrează fără să manifeste vreo dependență pentru asta, cum sunt eu.. nu e chiar nici asta o metodă prea bună. Tot ce trebuie să faci e să respiri şi să te gândeşti.. la ce e mai bine pentru tine.

Dacă apar gânduri care te distrag ușor de la momentul prezent și simți că nu poți controla asta, tot ce ai de făcut este să inspiri profund și să le observi cum îți bat la ușă, precum niște musafiri nedoriți care vor să-ți vândă ceva de care nu ai nevoie acum..Pur și simplu nu le mai deschizi ușa. Pentru că ceea ce faci ACUM este cu adevărat IMPORTANT pentru tine.