Și nu știu decât că…
Uneori mi-e dor, de multe ori n-am somn, pierd timpul aiurea căutând răspunsuri de mult uitate, alunec pe șoapte, mă îndepărtez către alte vise uitate, dar le îngrop repede cu un pumn de regrete. Asta e tot ce a mai rămas. Nu vreau să repet aceleași greșeli, dar sunt pe cale să o fac. Renunț la ce aș putea avea încă o dată, pentru ceva ce nu mai pot avea și știu asta. Dar asta mi-e firea… și am obosit să sper, am obosit să cer, dar cu toate astea încă visez… și pe urmă îmi întorc privirea și văd ce rămâne din visele mele… și cum vântul le alungă și fumul gros se așterne mult prea repede, mult prea definitiv.
De multe ori nu știu nici eu ce vreau, îmi alung toate gândurile și, când rămân complet singură, le vreau înapoi. Dar nu le mai pot avea și alerg să caut răspunsuri, alerg să mă regăsesc… dar mă pierd încă o dată și PUNCT.
Nu a mai rămas nimic acum. Vântul a avut grijă să nu mai rămână nimic. Apa a avut grijă să spele noroiul din suflet. Dar a uitat că sufletul era făcut din noroi… și atunci a distrus totul. A rămas umbra. Dar a fost acoperită rapid de noapte. Noaptea a fost distrusă de soare… și soarele, la rândul lui, a fost pedepsit de lună. Și povestea poate continua… dar nu se mai poate.
Postări
